ELOGIUL BÂLBÂIELII
De Ciprian Vălcan, Editura ALL
Pentru Casandrele care profeţesc de o vreme încoace moartea filozofiei, opul destins al lui Ciprian Vălcan e o bună probă că lucrurile nu stau chiar aşa. Dar când una dintre aceste vestitoare ale extincţiei în găuri negre este Stephen Hawking, cum procedăm? Îl citim pe Ciprian Vălcan, fără doar și poate. Concepută sub forma unor scurte eseuri, adunate în trei capitole distincte, şi a câtorva sute de aforisme, grupate simetric, „Elogiul bâlbâielii“, cartea doctorului în filozofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2002), totodată doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2005) şi doctor în istorie culturală al École pratique des hautes études din Paris (2006), este în fond un elogiu discret adus filozofiei ca mod de a gândi liber. Un mod, însă, neîncorsetat de rigori catedratice, fără bumbi şi cheutori academice, parafat cu acea seducţie de care este capabilă gândirea unui stilist suculent. Pentru că aşa ceva, fructe zemoase ale unei gândiri gurmande, mi se par exerciţiile de neliniștire ale lui Ciprian Vălcan - grupate sub titulatura „Vocalizele ventrilocilor“, „Dumnezeu şi ascuţitoarea“ sau „Supozitoarele lui Artaud“. Între ele, ca respirații în oglindă, „Despre Circe şi circ“, „Sindicatul maimuţelor“, „Psihanaliza pinguinilor“ reprezintă reţeaua fină, prin care poţi trece, dar nu poţi cădea, a unor aforisme de prima mână, unde exerciţiile de fulguranţă a gândirii practicate de doctorul parizian fac casă bună cu koan-urile bătrânilor budişti.
Bunăoară, vorbind/scriind despre bătrâneţe, autorul ne arată că în Evul Mediu exista o virtute peste care nu se putea trece, steaua polară a existenţei umane: înţelepciunea. Acea virtute dorită de califii cu iatagane şi dinţi din aur sau de alad(j)inii tuturor timpurilor, oaza (sau Şeherezada) unde aveau să debarce (eşueze) toţi
