E o discriminare fină ca, vorbind despre Soljeniţîn, să-i separi virtuţile de scriitor de cele ale gînditorului politic. E totuna cu a spune că, în vreme ce primele sunt colosale, celelalte sunt neaşteptat de mărunte, drept care veneraţia cuvenită cărţilor trebuie, în cazul ideilor sociale, să lase locul unei precauţii de principiu.
De ce? Fiindcă Soljeniţîn, trecut prin şcoala supravieţuirii în condiţii de represiune extremă, odată expulzat din Rusia în anii ‘70, nu a avut tactul de a le vorbi apusenilor după regula disimulării gîndurilor, şi, în loc să-şi cenzureze impresiile spre a spune doar ce s-ar fi dorit ca el să spună, adică politeţuri liberale înveşmîntate în catifea multiculturalistă, ursul slav scăpat din gulag le-a trîntit în faţă occidentalilor toate defectele pe care aceştia nu erau dispuşi să şi le recunoască.
Urmarea nu s-a lăsat prea mult aşteptată, dintr-un erou privit la început ca simbol tragic al împotrivirii la comunism, Soljeniţîn devenind un spirit lepros, prea slobod la gură, care a încălcat tabuurile spaţiului mediatic şi a încasat în consecinţă ştampilele cuvenite: slavofil mistic, naţionalist primitiv, conservator pravoslavnic, duşman al liberalismului şi al economiei de piaţă, într-un cuvînt un fascist de factură ortodoxă care nu numai că nu are înţelegere pentru binefacerile Vestului, dar nici măcar nu arată vreo tresărire de recunoştinţă pentru grija cu care, oferindu-i casă, masă şi tratatîndu-l ca pe un os princiar, apusenii ar fi aşteptat din partea-i o minimă reţinere diplomatică.
De fapt Soljeniţîn a fost o nucă prea tare pentru un Occident obişnuit să digere prafuri culturale de consistenţă moale, şi de aceea, la cruzimea cu care rusul le-a arătat lacunele, cîmpurile mediatice nu au putut reacţiona decît aşa cum au făcut-o: înconjurîndu-l de o conjuraţie a tăcerii atunci cînd şiau dat seama că nu-l pot mani
