Până către mijlocul secolului al XIX-lea, despre Mihai Viteazul naţiunea română nu ştia mare lucru. Doar câteva balade îl mai aminteau pe el sau pe generalii lui în fapte eroice ori în chinurile unor execuţii pilduitoare pentru românii care ar mai cuteza să ridice privirea din ţărână. Învăţaţii care cotrobăiau prin cronici tăceau, deşi prezenţa lui marca precum o cruce de hotar sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor. Numele şi înfăptuirile unui om care înspăimântase Stambulul, Praga şi Cracovia ardeau până la prefacerea în scrum orice gând cutezător. S-a întâmplat ca Imperiul lui Osman să decadă şi cele două imperii vecine, habsburgic şi rus, să sfârtece trupul Moldovei, iar prin Europa să bântuie conceptul redeşteptării naţionale, ca tăcerea să fie surghiunită şi curajul să fie repus la loc de cinste în inimi.

Românii cu ştiinţă de carte au prins să şuşotească, apoi să glăsuiască şi, în sfârşit, să strige sub forma declamărilor teatrale pe la sindrofiile boiereşti şi chiar domneşti. Subiectul preferat era războiul şi libertatea, două cuvinte aparent abstracte, care - repetate - au condus la trezirea conştiinţei naţionale. Cine suntem? Ce soartă avem? Ce trecut? Iată câteva dintre întrebările ce începuseră să pună stăpânire pe boierii luminaţi şi pe odraslele lor după cele două rapturi ce mutilaseră Moldova, mai cu seamă după ultima zvâcnire a trecutului eroic sub conducerea lui Teodor Vladimirescu.

Întâmplarea a aranjat ca după el să urmeze repunerea pe tron a domnilor români, iar cele două imperii amintite să caute să înşface ce mai rămăsese din Moldova şi Ţara Românească. În disperare de cauză, boierii şi-au trimis fiii la studii înalte pentru luminare dar şi pentru a atrage atenţia europenilor asupra unor fraţi uitaţi de la marginea continentului. Când au revenit de la studii erau alţi oameni, ştiinţa de carte desferecându-le naţi