Este de salutat faptul că, între scriitorii deja uitaţi ai literaturii române, nu se numără şi Marin Sorescu. Neuitarea se datorează, fireşte, actualităţii operei, dar şi demersurilor de valorificare a arhivei soresciene, pe care le fac legatarii săi.
Au apărut volume inedite, o ediţie critică (îngrijită de Mihaela Constantinescu Podocea) şi mai multe culegeri de documente.
Din păcate, nu toate aceste bune iniţiative, decurgând din dorinţa de a întreţine interesul faţă de opera unuia dintre marii noştri scriitori postbelici, duc la realizări editoriale pe măsură. Drumul de la bunele intenţii la infernul editorial, se ştie, e scurt şi nemilos, nu numai pentru cel care îl parcurge – editorul – ci, din păcate, şi pentru postumele necorespunzător valorificate.
Exemplul cel mai recent este o culegere de documente, publicată, probabil, pentru a marca apropiata comemorare a 15 ani de la moartea poetului. Însă, aşa cum este editată, culegerea nu aduce servicii memoriei acestuia, în ciuda prezenţei unor texte apte să suscite cât de cât interesul cercetătorilor.
Volumul conţine documente – în cea mai mare parte, corespondenţă oficială şi privată – datate 1963- 1997, precum şi un număr destul de mare de scrisori, poeme, ciorne etc. nedatate. Criteriul de organizare ales de editorul George Sorescu, cel cronologic, este absolut bizar, câtă vreme unele dintre scrisorile publicate aici sunt trimise de Marin Sorescu, iar altele sunt primite. O minimă separare a respectivelor epistole, pe criteriul primite/ expediate, era obligatorie, mai ales că Sorescu, grăbit ca toţi oltenii, nu a fost un epistolier sistematic, astfel încât cronologia să ne ajute la reconstituirea contextelor unor corespondenţe cum a fost, bunăoară, cea dintre Ion D. Sîrbu şi Virgil Nemoianu.
De asemenea, în mod straniu, editorul nu operează o minimă departajare calitativă a aces
