În spaţiul expoziţional de la Hotelul Hilton, din Bucureşti, lucrările expuse de Corneliu Vasilescu transferă privitorului un sentiment aristocrat de poeticitate clasicizată, deşi toată construcţia lor se revendică dintr-o fire care pare să refuze tocmai acest lucru.

Motivul ieşirii în lume a pictorului, despre care scriem aici, mi s-a părut a fi fost, după masiva prezenţă a unor congeneri, dar şi a unor artişti şi iubitori de artă din generaţii mai tinere, o subtilă închidere de drum, marcată prin lansarea unui album de artă, care ambiţionează să puncteze întreaga carieră artistică. Acesta a şi fost lansat de criticul şi istoricul de artă Constantin Prut, care tranşează, ca într-o schiţă de portret, un traseu memorabil: „După ce a studiat şi însuşit legile construcţiei plastice figurative, cu rafinate aluzii la cosmosul artei populare, la sintezele întâmplate în arealul culturii orientale şi cu trimiteri la problematica lumii moderne, pictorul a eliminat treptat din instrumentarul său artistic reperele obiectuale, orice referire canonică la concret”.

Corneliu Vasilescu s-a însoţit însă, de-a lungul întregii sale cariere, de cele mai importante nume ale criticii de artă, de la Ion Frunzetti încoace, care-i decriptează pas cu pas opera, aflată într-un proces de construcţie permanentă a drumului propriu, deschis la influenţele vremii, dar, pe măsură ce înaintează, devenind atât de personal, încât ar fi greu de asemănat cu al altcuiva. Experimentul, care trimite cu gândul la Jackson Pollok, este, în cazul de faţă, doar unul personal, controlat mereu în desfăşurarea sa de febra găsirii unei soluţii în stare să armonizeze temperamentul cu viziunea. Riscăm în acest caz să facem afirmaţia că asta îl şi salvează pe artist de la rutină şi repetitivitate, că substanţa interioară se transmite pe pânză ca într-un jurnal explicativ al propriei deveniri. Evident c