În acest moment de schimbare a paradigmei contemporane – în care piața de artă, emergentă la noi, impune noi gusturi, teme și repere ideatice –, creația lui Teodor Graur se particularizează printr-o plinătate organică și prin stabilitate a discursului plastic. La Galeria „Anca Poterașu“ (www.ancapoterasu.com), acesta propune o mică expoziție, dar cu o miză importantă, de dimensiunea unui program – Romanian Context: From Pop-Art to Genuine Design. Tavanul acestei galerii este „tapetat“ cu lucrări de pictură cu iz asumat amatoricesc, care reprezintă portrete iconice ale unor idoli ai pop-culturii din epoca vesperală a ceaușismului. Discret, pe una dintre ele am remarcat anul 1987. Graur picta atunci în răspăr. Sau în zeflemea, ludicul era o cauză. Totuși, ce i se putea reproșa în acel context istoric? Pictura lui era recognoscibilă pentru oricine dorea să o „contemple“, iar politrucul de orice calibru putea să-și rîdă în mustață, sau să privească suspicios peste umăr... Dar și artistul își putea îngădui să-l scruteze pe acesta din urmă, ghiduș, pe sub sprîncene. Cum se percep aceste lucruri astăzi? Cel puțin în două feluri: întîi, cu nedumerire, și apoi, cu stupoare. Nedumerirea se consumă mai rapid decît stupoarea, pentru că ajungi să constați că arta românească de atunci era doar atît: subversivă cît să le placă tuturor „taberelor“. Se practica minima rezistență, într-o vreme în care viața unui om nu valora mai mult decît prețul copitelor de porc din galantarele alimentarelor socialiste. Stupoarea persistă cînd te gîndești că acea minimă subversiune funcționează, astăzi, cu valoarea unei arvune, plătite atunci! Altfel spus, ceea ce în amurgul ceaușismului era ca un os în gît, în acest moment devine „fișă de istoria artelor“. Dividentele produc plusvaloare. Asta pentru că Teodor Graur este „marele combinator“, o întruchipare a lui Ostap Bender în straie și cu pă