Am citit romanul având în minte aceste detalii din biografia lui S.J. Watson. Cartea cu drepturi deja vândute în 40 de ţări este extraordinară. Ea reprezintă cea mai bună reclamă pentru Faber Academy. A transforma un ORL-ist oarecare într-un scriitor faimos reprezintă o performanţă ieşită din comun.
Tocmai de aceea m-am întrebat: autorul n-a avut deloc o experienţă literară? Chiar dacă n-a mai publicat, după orele petrecute la spital n-a mai scris el pagini pe care le-a rupt sau le-a lăsat într-un fund de sertar? Cum de s-a hotărât dintr-o dată să-şi schimbe cariera, abandonând o profesie probabil bine remunerată şi luând-o într-o direcţie care putea să-l ducă spre o fundătură?
Romanul lui are o construcţie destul de sofisticată pentru un începător, eşafodaj care dezvăluie o asiduă frecventare a literaturii şi mult exerciţiu în domeniul creaţiei. E imposibil să fi apărut dintr-o simplă întâmplare, ca printr-un miracol. Parcurgerea lui dezvăluie abilitatea de a crea şi de a mânui personaje, de a le pune în relaţii verosimile, o capacitate de invenţie narativă uimitoare şi ştiinţa de a oferi surpriză după surpriză.
În anii ’50 am avut şi noi o Şcoală de literatură. Printre cursanţi – Nicolae Labiş, Gheorghe Tomozei, Radu Cosaşu... Întrebat câţi scriitori vor ieşi de pe băncile acestei şcoli, Mihail Sadoveanu a răspuns sec: „Câţi au intrat”.
Watson şi-a ales o protagonistă interesantă. Christine Lucas are 47 de ani. Nu-şi aduce aminte nimic din viaţa sa. La 27 de ani, o comoţie i-a şters toate amintirile. Nu ţine minte decât ceea ce i se întâmplă cât timp este trează. După un somn zdravăn, nu mai ştie nici cine este, nici ce-a vorbit şi cu cine cu o zi înainte, nici cum s-a petrecut accidentul de pe urma căruia suferă, nici cum îl cheamă pe bărbatul lângă care se trezeşte dimineaţa, iar casa în care trăieşte o simte ca pe o locuinţă străi
