bucuresti.adevarul.ro a făcut povestea muzicii de mahala din Capitală şi vă prezintă, începând de astăzi, cine au fost primii lăutari, unde cântau, cum îşi trăiau viaţa şi cum a evoluat acest gen din secolul XIX până în prezent.

Foşti robi-muzicanţi de curte, lăutarii devin apoi mesageri ai amorului şi, mai târziu, îi antrenează în hore şi chiuituri pe locuitorii de la periferia Capitalei. Perioada interbelică proiectează muzica de mahala în sfera artiştilor consacraţi, premiaţi la concursuri internaţionale din Occident.

Odată cu apariţia compozitorilor, după Primul Război Mondial, repertoriul lăutarilor se îmbogaţeşte foarte mult.

Muzica de mahala era universul lăutarilor. In majoritate ţigani, lăutarii autentici trăiau o viaţă aspră, concentrată în jurul instrumentului (la 10 ani „studiul" începea). Fiecare lăutar priceput stăpânea un repertoriu de 400 de melodii (toate învăţate după ureche, fără studiu pe note). Acest repertoriu, considerat biblia lăutarilor, era moştenit din tată în fiu şi îmbogaţit, adăugit permanent atât din punct de vedere liric cât şi instrumental. Lăutarii care deţineau cele mai multe cântece erau cei mai valoroşi, repertoriul fiind cheia succesului lor.

Lăutarii intelectualilor

Câteva dintre restaurantele de renume unde lăutarii au ţinut adevărate confesiuni muzicale ce au bucurat urechile mesenilor au fost „Iordache Ionescu" şi „Enescu şi Andreescu", situate în spatele Palatului Regal.

Tot pe lista localurilor unde lăutarii îşi petreceau nopţile se mai numără şi „Cârciuma din pădure", care atrăgea cercurile de apropiaţi ale celebrilor Nicolae Filimon, Anton Pann, Cezar Boliac şi alţi tineri intelectuali de la acea vreme.

Muzicanţii pentru cei de rând

Muzica primilor manelişti ai ţării se mai auzea şi din zecile de birturi de la marginile centrului Capitalei, la Hanul Roşu din Căl