Se pare că băncile, afectate de îndelungata criză a euro, nu mai au suficiente lichidităţi. Chiar preşedintele Traian Băsescu a constatat, aparent alarmat, că anunţata intenţie a Băncii Naţionale a Austriei cu privire la reducerea fluxurilor de capital de către băncile austriece care operează în statele din zona non-euro va avea efecte serioase evoluţiei asupra economiei româneşti. Aceasta, în condiţiile în care în România operează cele mai importante bănci austrice, care deţin şi cea mai consistentă parte a pieţei bancare de la noi. A urmat la o zi întâlnirea lui Victor Ponta, în postura de lider responsabil al opoziţiei, cu cancelarul austriac Werner Faymann, amândoi prezenţi la Bruxelles la reuniunea Partidului Socialist European, după care a venit "un răspuns prudent, nici optimist, nici pesimist" al austriacului în privinţa îngrijorărilor româneşti. Faţă de acest interes faţă de problema lichidităţilor apare firesc întrebarea: de ce se interesează guvernele şi politicanii de subiect? Este lichiditatea financiară un bun public? Nu este aceasta reglată de către "pieţe"?

Pentru mulţi economişti, ca să nu mai vorbim de politicani, nu doar problema lichidităţii era necunoscută înainte de 2008, dar şi acele informaţii care existau erau mai degrabă vagi. Criza financiară a impus însă o reevaluare rapidă a subiectului, iar băncile ca şi celelalte instituţii financiare au redescoperit că lichiditatea era precum aerul: indispensabilă! De atunci, FED, BCE şi băncile centrale au încercat să administreze tratamente corespunzătoare pentru a restabili funcţionarea normală a pieţei interbancare. Situaţia actuală ne dovedeşte că nu au reuşit să atingă acest obiectiv!

Deşi multe studii au fost iniţiate pentru a elucida mecanismele care pot contribui la apariţia şi dezvoltarea crizei de lichidităţi, rezolvarea problemei statutului politic, economic şi moral al interven