De ceva vreme, ori de câte ori mă refugiez în păduri retrase, de undeva răzbate urletul cătrănit al vreunei drujbe, urmat de inconfundabilul zvon al prăbuşirii arborelui, asemenea unui ultim şi adânc oftat. Liniştea e scurtă de fiecare dată şi ţipătul dinţilor de oţel, scormonind într-un alt trup verde, pătrunde codrii cu o nouă moarte. Dintre valurile de molizi se ridică în răstimpuri şi duduitul camioanelor, amestecat cu icnete de fiare hurducate, semn că grămezile de cadavre vegetale, într-un du-te-vino cotropitor, pleacă spre morgile progresului rentabil: Scheweighofer-Egger, Cronospan, gatere mai mărunte, trenuri şi vapoare aşteptând prin porturi. Dimineaţa devreme şi la căderea nopţii, focuri de armă stârnesc ecouri şi, uneori, sub cer, helicopterele zdrelesc aerul, transportând spre singurătăţi alcătuiri industriale stranii, spânzurate sub carlingă.

Efortul concentrării la frumuseţea naturală mi-a devenit un exerciţiu obligatoriu prin pustietăţile verzi şi, deşi cazna lui e tot mai mică, bucuria de a fi acolo îmi e stâlcită de tristeţea celui care ştie. În jurul meu, toate – arbori, ape limpezi, sălbăticiuni – pătrunse de viaţa fără început şi fără sfârşit îşi trăiesc prezentul demn, în vreme ce, undeva prin birouri elegante, ecoteroriştii abia alfabetizaţi, prin simplă aritme­tică le hotărăsc moartea: pădurile devin metri cubi de lemn, râurile cu păstrăvi înseamnă kilowaţi, iar sălbăticiunile dau piei, kilograme de carne şi trofee.

Sub mâinile hulpave şi frunţilor lor înguste „corola de minuni a lumii” nu e lucrare dumnezeiască, cum nu le sunt fraţi întru Domnul nici semenii bipezi de care se despart asigurator prin garduri prevăzute cu pitbuli, ziduri înalte, maşini blindate şi gărzi de corp, toate însemnând frică. La fel cum tot frică denotă şi neobosita lor alergătură spre a-şi dovedi şi a dovedi lumii că există, mereu prin altceva decât su