În Regatul Haşemit al Iordaniei protestele au început încă din ianuarie. Dar nu s-a tras nici un foc de armă. Opozanţii - stânga, pe de o parte, şi Fraţii Musulmani, pe de alta, se unesc şi se despart, se ceartă şi se împacă. Acesta e, probabil, motivul pentru care protestatarii n-au atins masa critică. Nici nu o vor atinge curând. De la bun început, regele Abdullah al II-lea a fost destul de inteligent încât să deschidă supape. Şi-a demis (preventiv) premierul (pe care, prin Constituţie, îl numeşte, după cum, prin Constituţie, poate dizolva parlamentul), a început o serie de "vizite de lucru" prin ţară, a promis reforme, justiţie socială. Strada a strigat, întâi "Pâine şi libertate!", apoi "Jos corupţia! " (nici frumoasa regină Rania şi camarila ei n-au scăpat de huiduieli). Au fost zile de vineri (după rugăciune), când protestatarii păreau că se radicalizează. Şi-au amintit că, în afara Egiptului, Iordania e singura ţară din Orientul Mijlociu care are un tratat de pace cu Israelul. Au atacat ambasada din Amman, au ars steagul, au cerut rezilierea documentului, care datează din 1994.

Iordania n-are petrol. Cu asta ar fi trebuit să încep. (Are palestinieni. Urmaşii refugiaţilor din Anul Catastrofei, care au primit între timp cetăţenie şi drepturi egale). Primeşte însă ajutoare importante de la prietenii saudiţi şi americani.

Bine şcolit in Statele Unite şi Marea Britanie, Abdullah al II-lea are câteva discursuri memorabile despre libertatea cuvântului. După unul dintre ele, acum câţiva ani, poetul Islam Samhan a fost trimis în puşcărie. Publicase un volum de versuri de dragoste şi Marele Muftiu al Regatului l-a declarat kafir (necredincios, infidel), pe el, un tânăr musulman practicant, pentru că textele aveau incantaţii coranice, iar Samhan îndrăznise să-şi compare singurătatea cu a profetului Yusuf (cel care poartă numele surei XII şi căruia noi îi s