Să nu ne facem iluzii: criza în care a intrat Europa şi o bună parte a planetei nu va trece uşor, ea este una durabilă. Culmea ironiei, cu 20 de ani în urmă acest adjectiv, „durabil”, era asociat de ideologii liberalismului cu substantivul „dezvoltare”. Pe fondul euforic al unei creşteri economice viguroase, când China abia se reconvertea la iniţiativa privată iar Estul Europei tocmai scăpa de comunism, pe acest fond deci Occidentul inventa ultima sa promisiune cu faţă umană: dezvoltarea durabilă. La acea oră sintagma a fost teoretizată copios de o armată de futurologi amatori: capitalismul urma să se îndrepte, potrivit acestei teorii, spre un nou orizont axat pe respectul faţă de mediul înconjurător şi privilegierea energiilor reciclabile, spre o etică a muncii şi spre un comerţ echitabil.
Din toată această miniutopie nu a rămas „viabil” decât termenul durabil care se asociază acum perfect cu conceptul de criză.
Da, criza a devenit durabilă şi o afirmă, printre alţii, şi un foarte bun cunoscător al situaţiei economice din Europa şi din lume, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet. Iar la o analiză mai atentă această criză nu a început în 2008, când toată planeta a încasat unda de şoc durabilă a unui sistem de credite total aberant inventat de americani. Pentru Jacques Delors, care s-a aflat în fruntea Comisiei Europene între 1985 şi 1994, criza a început în anii ’70, când Europa a intrat într-un declin durabil. Jacques Delors reaminteşte într-un interviu acordat revistei franceze L’EXPRESS cât de greşite au fost atunci opţiunile economice ale Europei Occidentale. Ea s-a crezut înşurubată durabil pe soclul performanţelor economice, s-a hrănit cu utopia că va rămâne campioana lumii în materie de tehnologie şi competitivitate şi a început să neglijeze industriile tradiţionale, în frunte cu siderurgia. Tot Jacques Del
