În 14 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o decizie aşteptată cu mare interes în mediul juridic, decizie care putea avea efecte devastatoare asupra câtorva mii de procese aflate pe rolul instanţelor. Mai concret prin Decizia nr. 24/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. 1 lit. d din acelaşi cod.

Prin aceeaşi decizie Înalta Curte a stabilit că acţiunea având ca obiect obligarea Instituţiei Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 este admisibilă.

Dincolo te termenii juridici seci, practic instanţa supremă a stabilit în mod obligatoriu pentru instanţe (obligaţie valabilă de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei) că taxa de poluare prelevată nelegal de stat (aşa cum a stabilit deja Curtea Europeană de Justiţie) trebuie restituită tuturor persoanelor care fac o cerere în instanţă, indiferent dacă aceste persoane au contestat sau nu în termen de 30 de zile decizia de calcul. Mai concret, s-a stabilit că orice cetăţean care a achitat o taxă de pluare o poate solicita în instanţă în termen de 5 ani de la data de la care a achitat-o efectiv. Unica obligaţie a cetăţeanului este ca, înainte de a se adresa instanţei, să formuleze o cerere de restituire la organul fiscal unde a achitat taxa, fără a fi condiţio