Au trecut mai bine de 20 de ani de la Revolutie, momentul care a marcat decisiv istoria Romaniei si in egala masura pe cea a urbei noastre. Eram prea tanar pe vremea aceea pentru a intelege cu adevarat ce se intampla, care este fata nevazuta a evenimentelor, si mai ales care sunt implicatiile. Dar am inteles inca de atunci un lucru major: urmeaza schimbarea, acea schimbare care va face vietile tuturor mai bune.

Privind azi in urma, realizez ca am crescut si m-am dezvoltat avand puternic imprimat in minte acest concept al schimbarii ce urmeaza sa se intample, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat. De fiecare data insa, ca o fata morgana, aceasta schimbare s-a pierdut undeva in zare. A trecut cumva pe langa mine, pe langa vecinii mei de bloc, pe langa concitadinii mei, si, in general, pe langa toti conationalii mei.

Acest sentiment al destinului neimplinit nu este nicaieri mai acut decat in acest oras minunat, in care m-am nascut si am crescut, si pe care indraznesc sa spun ca il iubesc. Am apasatorul sentiment ca Timisoara nu reuseste sa depaseasca o anumita conditie si o anumita mentalitate. Iar cei care ar trebui sa fie principalii catalizatori ai acestui salt nu au capacitatea de a se ridica la inaltimea acestei raspunderi. De multe ori m-am intrebat si am fost intrebat care este motivul fundamental pentru care, in ciuda oportunitatilor si in ciuda unor premise mai mult decat favorabile, orasul nostru este departe de a-si realiza cu adevarat potentialul.

Singura concluzie la care am reusit sa ajung este aceea ca gandim la o scara mult prea mica.

Un om pe care il respect foarte mult mi-a spus odata, in timp ce incercam fara succes sa rezolv o problema grea de matematica: ”gandesti prea mic pentru o problema asa de mare”. Acele vorbe mi-au ramas intiparite in minte si nu pot sa nu fac o paralela cu abordarea pe care au avut-o si o au