Sînt oameni care nu te trag de mînecă. Tocmai pe ei îi ocolim

Petre Grigoraş se simte bine în pielea lui. Staţi liniştiţi, dragi cinefili şi columbofili, nu urmează o (altă) recenzie a ultimului film al lui Almodovar, La piel que habito! Dar Petre Grigoraş nu s-a simţit mereu bine în pielea lui. Pînă să se împace cu sine, Grig a avut necazuri, depresii, slăbiciuni. Umori. Momente în care s-a îndoit. De el, de ceillalţi. Încă o dată, staţi liniştiţi! Nu urmează un text siropos-lacrimogen, despre cum s-a salvat un om prin vocaţie. Despre ce înseamnă predestinarea. Despre semnele divine care l-au împins către unica destinaţie posibilă, antrenoratul.

Încercăm ceva mai simplu. Portretul unui bărbat care îşi face meseria cu plăcere. Un om care îşi respectă profesia şi care găseşte motive de bună dispoziţie în munca lui de zi cu zi. Să lucrezi cu plăcere. Senin, încredinţat că vei descoperi ceva nou în fiecare dimineaţă în care o iei de la capăt. Să nu laşi rezultatul să îţi ucidă pasiunea. Să nu te învingă adversarul cel mai parşiv, rutina. Cîţi dintre noi ne putem lăuda cu aşa ceva?

După Rapid-Gaz Metan 5-3, un meci cu o intrigă şi un dramatism puţin familiare Ligii întîi, Răzvan Lucescu s-a declarat nemulţumit de desfăşurarea evenimentelor, de felul în care fotbaliştii lui îşi trataseră oponenţii. Un perfecţionist, veţi spune, un tip care îşi ţine băieţii în priză. Poate. Ar mai fi şi varianta prudenţei marca Lucescu, father and son. Ori a clişeelor în spatele cărora se ascunde Răzvan. “Mi-ar fi plăcut să fiu antrenorul oricărei echipe la întîlnirea de astăzi”, a venit atunci declaraţia lui Petre Grigoraş. Inconştient? Imatur? Aventurier? Sau poate altfel. Curajos? Generos? Puternic?

Meciul direct a reglat conturile. Acest 3-0 pentru Pandurii nu vorbeşte despre slăbiciunile Rapidului, ci despre bucuria de a juca fotbal a echipei pregătite de Grig