Acum câteva luni, când s-a luat prima oară curentul la zece seara, era ca la bombardament.

Vreo trei alarme de apartament ţiuiau şi holurile blocului şiroiau de oameni cu lumânări, ca la Înviere.

Am sunat atunci la factorii iresponsabili. Prima explicaţie a fost că undeva, şi nu se ştie exact unde, cineva, şi nu se ştie exact cine, fură cabluri. Or, la câte întreruperi de curent au fost între timp la noi în bloc, respectivul îşi poate cumpăra un oraş, pe care să-l şi ilumineze. Apoi, că un „Dorel" a dat cu târnăcopul într-un nod important al reţelei. În timp, scuzele au atins un grad şi mai mare al impersonalului: „s-a petrecut o avarie serioasă, lucrăm cu toate efectivele pentru a o remedia", de-ţi vine să-ţi ceri scuze că ai sunat şi să le duci sandviciuri cu ton celor care fac lipituri cu letconul pe traseu.

Probabil, ne-am zis, tipul dedicat a oferi electricitate blocului nostru, care freacă o baghetă de ebonită pe mâneca puloverului de lână, a fost dat afară. Ori guvernul ne pregăteşte din timp pentru sfârşitul lumii, care va veni dintr-o pană universală de curent. Sau, a opinat vecinul, e o campanie de creştere a natalităţii, fiind ştiut că, dacă nu trecem la fapte, România va avea în 2100 opt milioane de locuitori, şi aceia chinezi.

După vreo două săptămâni, ne-am adaptat. Când kilowaţii noştri se opresc pe undeva pe la Obor, ne strângem la etajul 3, lângă apartamentul lui nea Dobre, a cărui verişoară cunoaşte pe cineva la Termoeletrica SA, şi rostim incantaţii. În lift, am amenajat două strapontine şi un kit de supravieţuire pentru o lună. Când intri în bloc, zici că eşti în catedrala din Reims. Am aşezat cutiile de scrisori cu găuricile în sus, astfel încât şirurile de lumânări să arunce lumini tremurătoare pe colecţia de tablouri electrice, împodobite ca nişte altare. Portarul nostru, nea Pamfil, preia grupurile de t