Nu cu mult timp în urmă, opinia publică românească se scandaliza pe la televizor că undeva prin Olanda, unei mame de origine română i s-a luat copilul din maternitate, de către stat, pe motiv că aceasta trebuie să dovedească faptul că are cu ce să-şi crească plodul în condiţii decente.

După puţin tam-tam şi pe la Ministerul român de Externe, autorităţile olandeze au oferit un răspuns cât se poate de simplu: "Statul olandez îşi protejează cetăţenii încă de la naştere". În acest context, pentru a-şi lua copilul înapoi, părinţii erau obligaţi să demonstreze statului că au venituri suficiente, un spaţiu de locuit decent şi locuri de muncă legale, pentru a putea fi părinţi. În caz contrar, copilul rămâne la stat şi va fi dat spre adopţie.

Dacă şi statul român ar avea o astfel de viziune, prin care cetăţeanul să fie protejat încă de la naştere, ştiu sigur că, în primul rând, n-am mai fi avut părinţi care fac copii doar pentru a trăi din alocaţia acestora, n-am mai vedea copii la cerşit şi, nu în ultimul rând, nu toţi iresponsabilii s-ar mai apuca de făcut copii.

Imaginaţi-vă doar că în momentul în care o gravidă ajunge la spital pentru a naşte, i se cere o adeverinţă din care să rezulte veniturile familiei, iar un angajat al statului inspectează locuinţa în care ar urma să fie crescut copilul familiei. Imaginaţi-vă un asistat social în situaţia aceasta, care va rămâne nu doar fără copil, dar şi fără alocaţia aferentă. Imaginaţi-vă că acel copil ar fi adoptat de o familie cu venituri peste medie, cu educaţie, care va asigura copilului altceva decât trimis la cerşit, bătaie, înjurături şi un mediu de viaţă la limita subzistenţei. Acel copil, dintr-un viitor garantat infractor, va ajunge un om integrat social, cu şcoală şi cu o viaţă firească.

Dar statul român nu-şi protejează cetăţenii nici la naştere, nici de-a lungul vieţii. Nu,