Reacţiile României la anunţul Băncii Centrale a Austriei privind limitarea drastică a finanţărilor către filialele băncilor austriece s-au mărginit în a fi vocale.

Normal ar fi fost să vedem şi adoptarea de măsuri concrete menite să stăvilească un potenţial lanţ de insolvenţe din cauza deficitului de creditare indus îndeosebi pentru sectorul IMM-urilor cu capital autohton.

Concret : majorarea capitalului CEC şi Eximbank ar fi fost o astfel de măsură. Recapitalizarea CEC-ului a fost respinsă la vremea respectivă fiind declarată ajutor de stat.

Anatema utilizării ajutorului de stat este mult mai generală împiedicând definirea oricărei politici economice pro-business în perioadă de criză. Ea se aplică în dublu standard, unele ţări vest-europene nedovedind complexe în interpretarea "flexibilă" a legislaţiei europene, în funcţie de nevoi.

Prin contrast, ţări ca România nu numai că nu au puterea de negociere, dar nici măcar nu îndrăznesc să ridice problemă necesităţii rediscutării ajutorului de stat în situaţii dramatice de criză. Aceasta în condiţiile în care costul capitalului este deja prohibitiv, iar prin măsuri de genul celei a Băncii Centrale a Austriei se vor genera insolvenţe în lanţ.

Penuria de capital şi creşterea costurilor de producţie pentru firmele româneşti - din cauza creşterii costului creditării - va trebui să fie absorbite prin măsuri proactive de sprijinire a unor sectoare industriale.

Nu putem vorbi de reindustrializarea României fără a defini politici industriale.

Nu putem să definim politici industriale fără a redefini condiţiile de acordare a ajutorului de stat pentru întreprinderile cu capital autohton.

Statului român i se sugerează şi i se aprobă proceduri de garantare pentru multinaţionalele care investesc în România, dar niciodată proceduri privind garanţiile de stat pentru IMM-urile româneşti. Acest