Aşa ne-a fost dat: după tranziţia de la economia de comandă la economia de piaţă, pe care societatea românească a suportat-o din 1990 şi până aproape de încheierea procesului de aderare la Uniunea Europeană, să mai avem parte de încă o tranziţie. De această dată globală. Căci criza prin care trece lumea, de mai bine de trei ani, România fiind prinsă şi ea în acest vârtej, nu este altceva decât o nouă tranziţie. O etapă de trecere, de fapt, către o nouă normalitate.
Criza n-a căzut din cer. Ne-au adus-o excesele de risipă de resurse şi de lăcomie ale capitalismului fără reguli. Deşi capitalismul de piaţă se contura cu totul altfel după al doilea război mondial. Mişcarea banilor, mai cu seamă, era sub constrângerea temutelor legi economice, a căror încălcare este neiertătoare. Fractura s-a produs în anii ’70, când capitalismul, încurajat de prosperitatea pe care reuşise s-o aducă în multe ţări ale lumii, a luat viteză. Atunci s-a făcut auzită vocea Clubului de la Roma. Sub bagheta lui Aurelio Peccei nu luase însă naştere un club marxist, care să nu-i poată ierta capitalismului evoluţia către „societatea de consum”. Semnalul dat atrăgea doar atenţia omenirii că locomotivele capitalismului contemporan, mai cu seamă America, Japonia şi Germania, merseseră prea repede. Şi că, din cauza vitezei prea mari, trenul ar putea deraia. Semnalul a fost corect. Soluţia propusă (creşterea zero – practic încetarea dezvoltării, pentru a cruţa resursele) n-a fost corectă. Şi din acest motiv memoria lumii n-a mai reţinut nici semnalul.
Un alt mesaj a fost mult mai puternic. Şi mai atrăgător. În condiţiile în care sute de milioane de oameni erau scoşi din zonele sărăciei şi mutaţi în clasa de mijloc, în schimbarea vieţii acestor oameni atunci şi a multor altora în viitor politicienii au văzut o nouă sursă de voturi, iar pieţele financiare, o nouă sursă de bani. Viaţa civi
