În urmă cu un an am coborât în stradă, dintr-o staţie de metrou aflată în preajma unui pasaj rutier în lucru şi, ca să ajung la firma la care aveam treabă, am luptat cu noroiul, cu nişte scurtături pline de gropi şi cu toate mizeriile unui şantier dezorganizat, care făcea din viaţa oamenilor din zonă un calvar.

De curând, trebuind să merg din nou la aceeaşi firmă, m-am urcat în acelaşi metrou şi am coborât în aceeaşi staţie. De fapt, la staţia următoare, dar, cum sunt mai tot timpul cu gândurile prin vecini, nu mi-am dat seama de eroare. Am nimerit într-un cartier curat, cu blocuri de birouri şi oficii, unul dintre cartierele în care privaţii nu aşteaptă să le măture strada primăriile, iar cetăţenii par să se fi deprins şi cu un tip european de confort urban. Acel tip de confort urban, care-ţi mai domoleşte din obişnuitul avânt critic bucureştean şi te face cumva mai tolerant. Da, domnule, mi-am zis, uite că se poate! Muncitorii şi-au terminat lucrul şi nu se mai cunoaşte că totul era vraişte!

Sincer vorbind, m-a inundat un simţământ vechi de duioşie naţionalistă, de care nu mă mai credam în stare. Şi dacă ar fi fost doar mintea de pe urmă a omului care ştie că a exagerat cândva în criticism şi vrea să compenseze cu o scuză şi chiar cu mărturisiri de recunoştinţă. Dar mi s-a pus şi un nod îngât de emoţie. Nu-i aşa, nu suntem doar o naţie de leneşi şi de iresponsabili! Uite că mai există şi români care termină ce încep şi, când au parte de o cauză bună, n-o dublează cu un purgatoriu urban. Tot învârtindu-mă prin zonă, în căutarea firmei la care ar fi trebuit să ajung, şi tot confundând un bloc de sticlă şi oţel cu alt bloc de sticlă şi oţel, am realizat că greşisem staţia. I-am telefonat persoanei cu care urma să mă întâlnesc, şi aceasta mi-a zis cum să iau metroul înapoi. Ceea ce am şi făcut, ca să ies în stradă în aceleaşi noroaie răvăşite de excavato