Deşi am „gustat” de la faţa locului partida dintre Voinţa Sibiu şi CFR 1907 Cluj, pot afirma cu tărie că nu am înţeles mai nimic din tot ce s-a întâmplat pe teren. Nu am înţeles nici atitudinea echipei din Gruia, cea care trage la supremaţie în Liga I-îi, n-am înţeles nici forma deloc de invidiat a unor jucători clujeni, nu am înţeles nici de ce nu înţelege Costa ameţeala echipei. Nu am înţeles nimic din prestaţia arbitrilor, nu am înţeles de ce este posibil să se dispute un joc de fotbal în prima ligă, în anul de graţie în care ne învârtim, pe un asemenea teren de pe care, deşi îngheţat fiind, se ridica colbul în faţa porţii mai ceva ca pe maidanele copilăriei în timpul „miuţei” de zi cu zi.
Multe nu am înţeles, mai grav este că nu au înţeles până acum cei care „fac lucrurile să meargă” ce se întâmplă cu echipa din Gruia. Despre Voinţa nu am ce afirma, poate doar de remarcat determinarea şi voiciunea unei echipe nou promovate în faţa unei „pretendente”. Au încercat să respecte fotbalul, felicitări sincere „micuţei” echipe sibiene, nu degeaba poartă numele „Voinţa”.
Trecând la alb-vişinii din dealul Gruia, lăsând la o parte nedumeririle mele şi analizele tactice (pentru că nu-i mult de analizat), constat că favoriţii mei îşi fac singuri, neforţaţi de nimeni, viaţa grea. Avizaţi de reduta „hermanstadtiana” din partidele anterioare, „ceferiştii” mei au jucat ca pe maidan, adică ameţit, delăsător, fără imaginaţie, fără orizont, fără…pressing. Este adevărat că toată această „supă” a fost consecinţa unei tactici ratate a lui Costa care trebuia să realizeze, măcar în timpul partidei, că mijlocul suferă, că cele trei atingeri de balon ale lui Peralta necesare pentru a prelua o minge încetinesc prea mult jocul la centru, în condiţiile în care sibienii au jucat cu „voinţa” a cinci mijlocaşi în acea zonă. Poate şi-a dat seama şi Costa, însă nu a avut
