Criza europeana ridica in siajul sau problema nationala cu o intensitate fara precedent. Sa nu ne amagim. Nu este doar despre euro, bugete si falimentul statului social. Este din ce in ce mai mult despre politica pura si simpla: politica strazii, politica din culise. Si este din ce in ce mai mult despre organizarea politica viitoare a spatiului european. Si implicit este despre stat si natiune.

Asadar toata povestea aceasta cu solutiile la criza nu este doar despre repetarea in mare a unui experiment economic iresponsabil care la nivel national a colapsat lamentabil („Hai sa ne mai imprumutam odata, de data asta in stil mare, la nivel european si sa mai jucam o tura, ca si pana acum, da’ in stil mai mare, european; sa vedem, poate ca de data asta iese altceva….”). Este vorba despre ce instrumente ale suveranitatii nationale in materie de guvernare economica cedezi ca stat suveran. Este despre ce instrumente iti mai raman la dispozitie dupa ce ai terminat de pasat la centru tot ceea ce era pana acum atributul suveranitatii si auto-administrarii unui popor. Este despre identitate si este despre suveranitate. Este despre forma de organizare si guvernare din care tara ta –sau ce va mai ramane din ea- va face parte in viitor.

Avem o problema

Dupa 20 de ani de tranzitie (si cu putin ajutor de la criza economica) putem spune ca Romania are in sfarsit -atat la nivelul liderilor cat si al publicului- o patura sociala suficient de puternica si vocala ce se face purtatoarea unei clare constiinte nu numai pro-democratice dar si pro-capitaliste. Dreapta romaneasca a castigat batalia propriei redefiniri pe frontul identitatii politico-economice. N-a fost usor. Mostenirea trecutului a atarnat greu. Desigur, victoria intr-o batalie nu inseamna castigarea razboiului. Dar o victorie -fie ea si de etapa- e totusi o victorie. Indiferent de ce se va mai intampla de ac