După patru zile de ocupare a Facultăţii de Istorie, încheiate cu un manifest final, cred că unele lucruri au devenit ceva mai clare. Ce am înţeles eu din ce s-a întîmplat acolo:

1. Protestul în sine e important, prin simpla lui existenţă, în primul rînd pentru că reaminteşte că echilibrul puterii se poate modifica oricînd. În peisajul public complet amorţit din România, orice mişcare de genul ăsta e ca o gură de aer proaspăt. Faptul că unii conducători ai Universităţii au fost în stare să pună bodyguarzi care să îi legitimeze, intimideze şi chiar bruscheze pe cei care vroiau să participe la dezbaterea de dinaintea protestului este halucinant. După ani de zile în care societatea a somnolat, legănată de valurile arbitrare de bani aduse de integrarea europeană, a ieşit la lumină faptul că statul şi prelungirile lui sînt în stare să pună problema în termeni destul de duri.

2. Dincolo de acest nivel al ruperii echilibrului de putere, un protest poate avea, bineînţeles, un efect social foarte mare şi dacă nu se termină printr-un protocol semnat de ministrul de resort. Pentru asta, însă, el trebuie să îşi articuleze complet acţiunea şi mesajul. Sfîrşitul său să aibă un sens din punctul de vedere al modalităţii de acţiune, iar mesajul transmis să aibă impactul pe care îl presupune intenţia iniţială.

3. Din acest punct de vedere, protestul de la Istorie rămîne ambiguu. În primul rînd, el a început cu o anumită violenţă (ocuparea în sine este astfel, iar modul foarte conspirativ în care a fost pregătit implică şi el asta), la care s-a răspuns cu şi mai multă violenţă de către autoritate. Apoi părţile s-au retranşat ambele pe poziţii mult mai conciliante: protestul a continuat cu acordul rectorului, dar cu condiţia să nu se mai numească protest, ci sit-in. Însăşi raţiunea ocupării Universităţii s-a pierdut astfel, iar rezultatul final al protestului a rămas