Muzica lui Grigore Leşe e dincolo de muzică şi – lucru esenţial – dincolo de stricta determinare etnică.

Până să mă întâlnesc cu muzica lui Grigore Leşe credeam că ştiu câte ceva despre „muzica populară", despre „folclor" şi mai ales despre diferenţa dintre „autentic" şi „contrafăcut", dintre tradiţie şi pastişa ei comercială. Aveam, e drept, rezerve mai vechi cu privire la calificativul „popular", pus în coada producţiei „anonime şi colective" a ţărănimii. Îmi era greu să-mi imaginez cum se scrie o baladă la o mie de mâini şi cum se compune o doină printr-un sindicalist efort de grup. Găseam de asemenea că ceva nu e în regulă cu termenul „folclor" - un cuvânt englezesc şi deci de uz modern - aplicat unei creativităţi imemoriale. Dar Grigore Leşe e infinit mai radical. Iată ce spune, de pildă, într-un interviu: „Mă înspăimântă cuvinte ca «autentic», «arhaic», «nealterat»." Încep să înţeleg. A folosi asemenea cuvinte înseamnă a avea o doctrină despre ce este „arhaic" şi ce e „deviat", a veni cu un pre-concept, cu o teorie solemnă despre ce e acceptabil şi ce nu. Categoriile cu care operează Grigore Leşe sunt altele: „viu", „trăit", „adevărat". Cu asemenea categorii intră în joc distincţii mai subtile şi mai flexibile. Nu se mai gândeşte în alb-negru, în formule estetizante, în „fineţuri" de gust, asezonate academic. Se gândeşte în termeni de forţă interioară, de personalitate, de încărcătură omenească nemăsluită. Riscuri există şi în acest tip de abordare. Grigore Leşe e dispus, de exemplu, să „ierte" manelele. Faţă de „cântăcioşii" care se aferează cu patriotice fandoseli calofile prin diferite studiouri de televiziune, maneliştii sunt, măcar, „adevăraţi": se manifestă cu convingere, cu aplomb sufletesc, cu participare integrală la ceea ce fac. Aici, am oarecari aprehensiuni. Nu sunt încă pregătit să ascult îndelung acest gen de muzică. M-am întrebat de ce