Orientul Mijlociu a ars mocnit, cu izbucniri din când în când, cu Siria şi Libia ţinând titlurile ziarelor luni la rând, dar fără să ofere răspunsuri pentru viitor.

Egiptul trece prin primele alegeri libere de la căderea lui Hosni Mubarak, dar nu în firescul şi liniştea cu care s-a desfăşurat scrutinul în Tunisia, de unde a început „Primăvara arabă“. Yemenul a rămas fără dictatorul Saleh, dar au început luptele pentru putere, inclusiv pe cooordonate tribale. În Bahrein, regele promite să facă reforme şi dreptate după reprimarea sângeroasă a revoltelor şiite, iar Siria s-a văzut sancţionată, lucru până acum ceva vreme de neconceput, chiar de statele arabe.

La Cairo, se confirmă vechea zicală „Dacă Egiptul strănută, Orientul se zguduie“. Acum câteva luni, imediat după căderea lui Hosni Mubarak, egiptenii vedeau în armată o salvare, protecţia de care ţara avea nevoie pentru perioada de tranziţie, singura instituţie funcţională şi capabilă să menţină atât echilibrul intern, dar şi să ferească statul de eventuale ameninţări sau intruziuni din exterior. O mare parte dintre egipteni încă mai văd lucrurile aşa, dar, între timp, o altă parte a început să acuze tendinţe autoritare ale Armatei şi să se teamă că, de fapt, Mubarak a fost înlocuit cu un regim militar. Armata a început să proiecteze, cel puţin pentru o parte a populaţiei, o imagine de regim dictatorial mai degrabă, decât de instituţie gardian. Asta deoarece Armata nu a eliminat tribunalele militare în care sunt judecaţi şi civili, pentru că au continuat dispariţiile misterioase de persoane şi arestările abuzive, pentru că nu a ridicat legile care instaurează starea de urgenţă şi care permit arestarea fără mandat şi, mai ales, pentru că insistă să nu fie trecută sub control popular şi să rămână un fel de stat în stat, cu membri care beneficiază de facilităţi interzise restului populaţiei. În contin