Legea câinilor fără stăpân e un bun instrument de măsură pentru felul în care funcţionează societatea românească: aşteptăm să ajungă cuţitul la os, găsim o soluţie, iar apoi ne pierdem în aplicarea ei.

Povestea „maidanezilor" e veche şi lungă cât tranziţia. La începutul anilor '90 ne loveam cu toţii, în oraşele mari, de câinii fără stăpân, dar puneam problema pe seama „grelei moşteniri" a comunismului. Un mare editorialist al neamului scria atunci că mai întâi trebuie să rezolvăm problemele oamenilor şi apoi pe ale câinilor. Îi scăpase o „nuanţă": câinii erau tot problema oamenilor. Apoi, maidanezii au intrat pe lista „temelor pentru acasă" pe care ni le dădeau Consiliul Europei şi UE. Aşa că, vrând-nevrând, am tot dezbătut care ar fi soluţia optimă, ba chiar am şi început să aplicăm câte ceva: s-au făcut adăposturi, s-au făcut campanii pentru adoptarea câinilor fără stăpân, unii primari au luat măsura sterilizării, cu oarecari rezultate. În rest, nu prea a mers: câinii erau mai mulţi decât cetăţenii dispuşi să-i adopte, adăposturile erau prea costisitoare. Când era primar, Traian Băsescu a aplicat măsuri dure, în aplauzele unora şi dezaprobările altora. Au existat chiar proteste ale iubitorilor de animale în faţa ambasadelor României din câteva capitale europene (ceea ce nu se mai întâmplase din vremea lui Ceauşescu, doar că atunci se manifesta pentru altceva). A început să se exprime tot mai apăsat şi societatea civilă, prin asociaţiile iubitorilor de animale. Evident, chestiunea s-a radicalizat: autorităţile nu erau în stare să găsească o soluţie, asociaţiile protestau, aşa că s-a ajuns la o adversitate tot mai apăsată. „Dezbaterea" s-a redus până la urmă la două discursuri paralele: cei care doreau stârpirea câinilor aduceau drept argument numărul mare de cetăţeni muşcaţi (inclusiv un japonez care a decedat...) şi cheltuielile cu vaccinul antirabic; iu