Demiterea doamnei Andreescu din funcţia de secretar general al Guvernului, înainte ca ANI să fi stabilit un diagnostic al “bolii” ei, reprezintă un punct câştigat de premierul Boc.

Cât de apropiată şi de preţioasă pentru actuala putere este cea care ţinea în mâinile sale frâiele executivului, ne putem da seama doar răsfoindu-i CV-ul: a fost judecătoare, a lucrat la Cotroceni – în mandatul lui Băsescu, a mai fost şefă prin Ministerul Muncii şi pe la APAPS, ca să fie promovată, odată cu intrarea în pâine a lui Boc direct la pupitrul de comandă de la Victoria.

Funcţia de secretar general al Guvernului a cunoscut fluctuaţii de importanţă. A fost practic nesemnificativă sub serviciile lui Jerbas şi Olteanu. A devenit una dintre cele mai importante funcţii din guvern odată cu Hrebenciuc, în timpul lui Văcăroiu, acesta transformând-o într-un veritabil centru de putere prin care treceau aproape toate deciziile importante. Datorită personalităţii puternice a ocupantului, funcţia sa a fost asimilată membrilor Guvernului. Sub dezastruoasa conducere a doctorului Opriş, din Cabinetul Ciorbea, funcţia s-a declasificat, Radu Vasile nemaiconsiderând-o demnă de a-i împodobi cabinetul. A revenit în structura executivului sub Isărescu, prin Radu Stroe. A fost meritul lui Şerban Mihăilescu de a-i reda strălucirea de pe vremea lui Hrebenciuc, în mandatul lui Năstase. A rezistat în cabinetul Tăriceanu, prin acelaşi Voicu şi, din nou, Stroe, pentru ca Boc să o scoată definitiv din schemă. O mişcare abilă, pentru că, fără să-şi piardă importanţa – ba chiar amplificându-şi-o prin pletora de agenţii şi servicii din subordine – secretarul general al Guvernului a putut să lucreze într-o relativă linişte, fiind mai puţin expus ochilor indiscreţi ai presei şi opoziţiei. La adăpost de critici şi controale, doamna Andreescu a putut să se desfăşoare în voie, pe baza serviciilor prompte