Criza europeană prin care trecem redeschide, printre altele, probleme de filosofie politică vechi de multe sute de ani. Cum ar fi aceea că, în situaţii mai deosebite, politicienii ar trebui să facă loc tehnocraţilor la guvernare. Am avut recent cazul Greciei şi al Italiei, care, sfâşiate de diviziuni politice şi confruntate cu un serios deficit de încredere pe plan internaţional, au fost nevoite să pună în fruntea guvernelor lor doi finanţişti respectaţi – Lucas Papademos, respectiv Mario Monti. Ne amintim că şi România a avut nevoie de Mugur Isărescu în 1999, când se afla foarte aproape de faliment. Apoi, din nou, după alegerile din 2008, Traian Băsescu a dorit un guvern condus de Theodor Stolojan, iar anul acesta a început cu zvonuri că preşedintele ar dori înlocuirea lui Emil Boc cu un tehnocrat, poate Lucian Croitoru, cel pe care îl desemnase drept prim-ministru în toamna lui 2009, după căderea primului Guvern Boc.
Soluţia tehnocrată (sau măcar „semitehnocrată“, când Cabinetul, în afara primului ministru, are şi politicieni în componenţă) pare, aşadar, să surâdă într-o situaţie disperată în destule cazuri. Dar există semne că, la nivel european, ea ar putea să devină relativ comună în curând: dacă planul franco-german de revizuire a Pactului de Stabilitate şi, în general, a tratatelor europene va fi pus în aplicare, aceasta va însemna un control direct al Comisiei Europene (care este de fapt un for birocratic şi tehnocrat) asupra bugetelor ţărilor participante. Nu e clar care vor fi posibilităţile de constrângere pe care le va avea în acel moment Comisia asupra statelor membre din zona euro, dar simplul fapt că nişte tehnocraţi şi birocraţi europeni vor avea dreptul să impună limite şi restructurări bugetelor naţionale va însemna că unul dintre prerogativele esenţiale (dacă nu chiar primul prerogativ, în ordine istorică) ale parlamentelor statelor va fi