Pentru cei mai mulţi dintre studenţii de astăzi, istoria literară este asociată lungilor după-amieze plictisitoare de bibliotecă dedicate familiarizării cu acei autori indigeşti a căror frecventare este necesară doar în vederea trecerii examenelor de semestru. În aceste ocazii, nimic din plăcerea lecturii autentice nu poate fi regăsit. În locul literaturii ca delectare a intelectului şi sensibilităţii, un marasm textual populat de date istorice, dominat de un sentiment al inutilităţii şi ratării. Pe scurt, este aceasta o ţară pe care nimeni nu doreşte să o reviziteze. Odată vremea sesiunilor scursă, istoria literară românească se cufundă, la loc, în uitarea care pare să-i fie condiţia originară.
După ce se consumă această conspiraţie, pornită de liceul care favorizează locul comun ca expresie a erudiţiei găunoase şi dusă mai departe în facultăţile de litere, obligate să reducă întreaga evoluţie a spiritului creator la câteva pastile lipsite de substanţă, tradiţia, în ceea ce are ea mai profund, este sortită extincţiei. Ignoranţa şi masificarea creează acel prezent etern de care intelectualul mediocru nu se va mai despărţi, cu adevărat, niciodată. Trecutul se depărtează şi, odată cu el, un vast patrimoniu de imagini, sensibilitate şi interogaţii. Mecanismul identitar de naştere a unei naţiuni devine ininteligibil celor de astăzi, fascinaţi de imediat şi captivi ai unei imaginaţii vizuale modelate de tirania vulgarităţii.
În peisajul acestei umanităţi decerebrate, silueta intelectuală a lui Mihai Zamfir propune o marginalitate / excentricitate deliberate. De la prozatorul calofil până la stilisticianul ce cultivă o rigoare hermeneutică fără fisură, trecând prin profesorul elegant a cărui imagine evocă armonia aulică a catedrelor interbelice, există un nucleu de adâncime al personalităţii care se obstinează să nu cedeze tentaţiei masificării şi cântecu
