(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 67, decembrie 2011)

"Caliopi: Galanteria dumitale, domnule baron, mă încîntă, deşi mă îngrijăşte că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceţi de mine.

Flaimuc: O, ia; la noi, cuconiţă, femeile au obicei să se mărite ca să facă chinder; eu doresc un femeie care să facă la mine poezii zo vi der Şiller, vi der Ghete.

Caliopi: Ghete! Şiller! ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?

Flaimuc: Sileşte şi poate. Aber nu trebui să gîndeşti che asta opreşte pe noi de a face chinder, und chinder und poezi. Ia, main şaţ!

Caliopi: Ah! Limbagiul acesta testimonează că simţibilul amor ş-au stabilit lucrătoria înfocatelor sale darde în sînul vostru." (Constantin Negruzzi, Muza de la Burdujăni, 1851)

Emil BRUMARU Ancheta mi se pare uşor ambiguă. În istoria literaturii române sînt şi autorii (autoarele), şi personajele cărţilor lor. Mă feresc prudent de autoare! Prefer să mărturisesc c-aş risca o aventură la Bălţăteşti, cu Adela, Adelina... Dar în memorie, aş începe ca şi tizul meu, Emil (Codrescu), de la vîrsta cînd ea mi se urca pe genunchi, în braţe, doar la cîţiva anişori, naiv-impudică, pronunţînd peltic cuvintele (te iube'c ta'e), în timp ce eu, vorba lui Garabet, "jenat să dezmierd fetiţa în faţa tuturor, îi devoram ochii, năsucul, obrăjorii, ceafa, cînd eram numai noi singuri". De remarcat "marea ei pasiune" de-atunci: îmi căuta, şi scotea, precoce, ceasornicul din buzunărelul confecţionat anume lîngă centura pantalonului. Şi atracţia exercitată de mustăţi şi cravate! Jocurile astea, evident, rămîn, se păstrează în inconştientul copilei. Cînd o reîntîlnesc la 15 ani, este deja extrem de periculoasă, saltă delicat, ritmic, obsedant, pe-un cal negru, poartă rochii lungi, cu trenă, vînează vrăbii cu arcul ca o amazoană, are o coadă blondă, g