Criza profundă cu care se confruntă zona euro în momentul de faţă nu pune în discuţie doar viabilitatea uniunii monetare, ci presupune, în acelaşi timp, o chestionare a însuşi modelului politic de unificare a Europei care a stat la baza acesteia, cât şi la baza altor politici comune ale Uniunii Europene de mai mică vizibilitate publică.

Crearea monedei euro a fost o decizie predominant politică, adoptată prin Tratatul de la Maastricht din 1992, la iniţiativa ţărilor care au alcătuit nucleul fondator al Comunităţilor Europene, din dorinţa de a materializa un proiect statal federal paneuropean. Acesta a fost îmbrăţişat ca un ideal necesar pentru pacificarea continentului, de diverşi intelectuali şi oameni politici occidentali după al Doilea Război Mondial şi, mai apoi, după încheierea Războiului Rece, care a divizat continentul, el a fost considerat de mulţi oficiali şi strategi europeni ca un instrument eficace pentru redobândirea prestigiului şi centralităţii Europei în lume. Un stat federal paneuropean ar fi reunit forţa disparată a ţărilor europene şi ar fi investit-o într-un singur actor major pe scena internaţională, care - având dimensiuni egale sau chiar mai mari decât Statele Unite, Rusia, Japonia, China, India şi alte puteri emergente de prim rang, cum ar fi Brazilia - şi-ar fi putut aroga un rol hotărâtor în afacerile globale.

În absenţa unui consens sau a unei oportunităţi constituţionale, caracterul şi forma exactă a acestui stat federal paneuropean nu au fost niciodată schiţate în detaliu, însă, în lipsa unor alternative creative, modelul care a stat, în mod tacit, la baza tatonărilor instituţionale din istoria de peste 60 de ani a integrării europene (în care instituţiile interguvernamentale iniţiale au fost substituite treptat cu instituţii protofederale) este cel de la baza unui stat naţional federal de dimensiuni mari, precum Statele