Cimitirul Vesel este un spaţiu dăruit cu o aură specială – pare a se balansa mereu într-un fragil echilibru, pe limita dintre firesc şi absurd. Este un spaţiu în care poziţionarea în raport cu fatidica dispariţie este descompusă şi recompusă. Toate acestea într-un cimitir de ţară: dincolo de gard – cruci albastre, pictate, scrise, curate, ordonate în jurul bisericii. În această imagine, referinţa filozofică şi gestul dramatic nu-şi au locul. Devin subit şi, aparent inexplicabil, străine ori preţioase chiar dacă, oriunde altundeva, ar acoperi mai toate discursurile despre moarte şi memorie. Locul acesta este mai aproape de figura lui Ivan Turbincă decît, după cum citeam deunăzi într-o prezentare turistică, de credinţa în nemurire a dacilor.

Iar înţelesuri există. Parte din acestea îşi datorează substanţa unei frapante schimbări de registru. Aceeaşi temă – moartea –, odată trecută într-o altă intonaţie, dispare ca element central sau ameninţare implacabilă. Rămîne doar ca întîmplare, final de povestire.

Am întîlnit tot o schimbare de registru în cripta capucinilor de sub biserica Santa Maria della Concezione din Roma. Aici osemintele celor vremelnic îngropaţi sînt recuperate şi montate în stranii compoziţii devenind fie un soi de basorelief, fie mobilier de cult sau aparent banale accesorii de interior. Moartea devine furnizor de materie primă (cu nimic mai presus decît lemnul, piatra ori metalul) şi, în orice caz, agent activ al trecerii într-un alt fel de prezenţă concretă, palpabilă. Individul care va fi fost cîndva în carne şi oase rămîne însă absent chiar dacă fizic, parţial prezent. Dispare ca identitate, dispare ca individualitate, rămîne simplu fragment, piesă componentă. Aici, tema morţii, chiar dacă atipic expusă, îşi păstrează aura obsedantă. „Am fost şi noi ca voi, veţi fi şi voi ca noi“ („Noi eravamo quello che voi siete, e quello che noi s