Copilăria ar trebui să fie paradisul pe pămînt. Singura etapă a vieţii lipsită de îngrijorări, de angoase, de nelinişti. Opusul a tot ceea ce reprezintă maturizarea, cu tarele ei implicite: ambivalenţa firii, ipocrizia din relaţiile interumane, stresul pentru siguranţa zilei de mîine, dezamăgirile, loviturile luate-n stomac, una cîte una, duşmăniile, eşecurile şi apoi încordarea revenirilor. Pentru mulţi copii, însă, maturizarea începe mult prea devreme: încă din primii ani ai vieţii. Ei sînt cei pentru care timpul nu are deloc răbdare.

Fără iubire

Cînd intram pe poarta Casei de Copii, se năpusteau toţi cei 200 de prunci spre mine. Veneau ca un tsunami şi mă-nconjurau din toate părţile. Toţi voiau să-mi spună ceva. Să mă atingă. Să fiu al lui sau a ei, pentru o conversaţie de cîteva cuvinte, într-un vacarm de nedescris, în care greu puteam discerne, între frînturile de fraze, cine le mai şi spunea. Reţin privirile ţintite spre mine, toate deodată, aud ţiuitul şi strigătele (căci fiecare voia să-l acopere pe celălalt) şi simt încă mîinile care mă prindeau jur-împrejur, trăgîndu-mă fiecare în altă parte. La un moment dat, cînd vedeau că nu am ce face, că nu pot vorbi cu toţi deodată, se mai linişteau. Stăteau la rînd, aşteptînd fiecare minutul lui de atenţie, frîntura lui de conversaţie. Voiau să ştie dacă-mi aduceam aminte de numele lor. Dacă-i mai ştiam de data trecută. Dacă ţineam minte în ce erau atunci îmbrăcaţi. Sau să vorbesc cu îngrijitorii, să le rezolve nişte probleme: careva-i bătea, altul le lua mîncarea, altcineva le purta hainele. Şi alţii mă întrebau dacă am apucat să le văd părinţii, fraţii, bunicii. Dacă mi-au spus cînd o să vină să-i vadă.

Fiind atît de mulţi, nimeni nu-i putea acorda atenţie doar unuia sau altuia dintre ei. La grămadă, porţia de atenţie individuală pe care o primeau era infimă. Şi fără comunicare unu la unu, cop