În ziua în care, pe la trei ani şi ceva, Clara a învăţat de una singură cum să dea „replay“ unei melodii pe YouTube, n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă sperii (deşi înclinam cumva, în mod natural, ca orice părinte care şi-a petrecut copilăria cu cheia de gît, către a doua variantă). Era perioada în care urmăream Kermit the Frog cam de zece ori la rînd şi, după ce a studiat pe tăcute procedura timp de cîteva zile, urmărindu-mi atentă mişcările, Clara s-a decis că treaba e destul de simplă şi că se poate descurca singură. A fost o surpriză absolută, mai ales că nici prin cap nu-mi dăduse să o iniţiez în tainele folosirii Internetului, la o asemenea vîrstă fragedă. Dar lucrurile au propriul lor ritm şi, de cele mai multe ori, se petrec exact atunci cînd au ele chef şi tu eşti mai puţin pregătit. Ca în cazul acelor întrebări încuietoare despre Dumnezeu, sex sau moarte cu care copiii te trăsnesc în cele mai nepotrivite momente, de exemplu la coadă la supermarket. Tocmai dai să scoţi cardul din portofel, cînd o voce suavă se aude din căruciorul plin cu produse: „Mami, e adevărat că noi toţi o să murim? Şi tu o să mori, chiar şi tati o să moară?“. O scenă desprinsă parcă dintr-un roman al lui Don DeLillo şi un moment-cheie (după cum spun manualele) pentru a începe una dintre acele discuţii solemne pe teme metafizice…

Înainte de a deveni mamă, mi-am imaginat că, atunci cînd vine vorba de creşterea şi educaţia copiilor, deciziile trebuie să fie tranşante şi definitive, mai ales că există, pe lumea asta, chestiuni malefice care nu trebuie lăsate, cu nici un chip, să intre în viaţa celor mici. Aşa că am hotărît, încă dinainte de-a naşte, o regulă absolută de la care n-aveam de gînd să fac vreo abatere: no TV! Eram îngrozită de violenţa desenelor animate difuzate pe posturile „clasice“ precum Cartoon Network, de ştirile despre procentul alarmant de mare (şi în conti