„Fără un regizor bun, dramaturgul nu poate lua startul, piesa sa nu se transformă în emoţie şi nu ajunge la public – spune Matei Vişniec. Teatrul este un gen literar înainte de a fi spectacol, dar puţină lume citeşte teatru. Mai ales actorii sau oamenii deja îndrăgostiţi de teatru îşi cumpără câte o piesă ca să o citească în singurătatea lor, acasă, ca pe un roman... Dramaturgul scrie în general ca să provoace această complicitate cu ceilalţi, cu regizorul, cu actorii, cu scenograful, cu creatorul de lumini, cu publicul...”
Săptămâna trecută, la Clubul Prometheus, regizorul Adrian Berinde a reuşit cu „Eu, câinele” (o adaptare după piesa lui Matei Vişniec – „Buzunarul cu pâine”) să ofere un spectacol emoţionat. I-a avut complici pe actorii Victor Vurtejanu şi Cristina Pleşa. Martor la acest act creativ exuberant a fost şi dramaturgul care a desăvârşit piesa, în 1984. „Buzunarul cu pâine” vorbeşte despre noi, oamenii, aşa cum suntem, goi, fără veşminte, care să ne acopere defectele. Suntem doar noi, cu toate cele ale noastre, cu bune, şi cu rele; aparţinem unei lumi încremenite în vorbe; aparţinem unei lumi bizare şi tristă. Oana Pellea l-a plasat foarte bine pe Vişniec, ca fiind „undeva între Caragiale şi Beckett”.
După spectacol, spectatorii (care s-au încărcat cu energie pozitivă de la actori) le-au dăruit artiştilor, regizorului şi dramaturgului mulţumiri, aprecieri proaspăt scoase din adâncul fiinţei lor. A fost un schimb frumos de daruri, binevenite în aceste vremuri încâlcite.
L-am prins pe Matei Vişniec stând de vorbă cu regizorul Adrian Berinde. „Este un spectacol în sine numai întâlnirea celor doi actori. Sunt sublimi!” – îşi începe Vişniec runda de laude. L-am întrebat pe dramaturg dacă Adrian Berinde este un regizor care a transmis emoţii? Răspunsul: „Eu nu mă tem de regizori. Dimpotrivă, le cer să mă surprindă. Texte
