Românul şi-a luat ţara-n cap. Şi-ar fi luat lumea, dar nu mai are bani de tren. Rămas acasă, se luptă cu dragostea din sânge şi cu decepţiile din buzunare. "Dacă iubesc România?! Da' cine mai iubeşte ţara asta?!" spun cei mai nemulţumiţi. Copiii încă nu s-au deprins să sufere, cu toate pricinile înţelese şi cu sufletul răstignit între frumos şi urât. Lor le place ţara, pur şi simplu, pentru că e a lor şi trăiesc în ea. Ca o casă vopsită vara, cu trafaletul. Îi apără de ploaie şi de vânt. "Este ţara noastră, E frumoasă şi ne mândrim cu ea" spun ei, făcând abstracţie de înţelesurile maliţioase ale bancului, care decide că "o fi ea frumoasă, da' păcat că-i locuită".

E infinit mai greu să despleteşti, adult fiind, sentimentul neîmplinirii de cel al iubirii şi al apartenenţei la comunitate. Toate supărările şi ranchiunele se descarcă în simboluri precum "ţară", "neam", "român". Furia le despoaie pe toate de înţelesurile lor profunde.

Vorbind despre "mândria de a fi român" presupune că deja ai luat-o razna, umilinţa afectându-ţi, deplin, judecata.

Mulţi iubesc România ca pe o datorie la bancă: "O iubim, ce să facem, asta e..." spun seniorii, conştienţi fiind c-au fost legaţi de glie prin vârstă, sărăcie şi povara bolilor. "Unii tac, alţii plâng" cum ar fi spus un poet.

Dar atunci când o şcolăriţă dintr-a-ntâia, care luptă să dea gata un covrig la masa de prânz, caută şi găseşte măcar şi un singur motiv pentru care iubeşte România, pleci cu sufletul întors pe dos.

Românul şi-a luat ţara-n cap. Şi-ar fi luat lumea, dar nu mai are bani de tren. Rămas acasă, se luptă cu dragostea din sânge şi cu decepţiile din buzunare. "Dacă iubesc România?! Da' cine mai iubeşte ţara asta?!" spun cei mai nemulţumiţi. Copiii încă nu s-au deprins să sufere, cu toate pricinile înţelese şi cu sufletul răstignit între frumos şi urât. Lor le place ţara, pur