Poate părea ciudat, dar, deşi trec rareori graniţele ţării, trăiesc aproape tot timpul în străinătate. Pe măsură ce-am început să cunosc tot mai bine ţara în care m-am născut, mi-am dat seama ce mult m-au minţit cărţile din primii ani de şcoală. A trebuit să mă despart de lumea şi de locurile copilăriei, pentru a înţelege că România este mai mereu ţara altora şi, abia la urmă de tot, a mea şi a părinţilor mei. D-asta am şi plecat de acasă, ca să caut ţara despre care îmi ziseseră cărţile de şcoală c-ar fi şi a mea. Era de fiecare dată a altora atunci când credeam că am găsit-o. Doar ce rămânea de la aceştia, mici firimituri de ţară, adică, devenea şi al meu. Mi-am spus la început că numai atât mi se cuvine. Firimituri de ţară la o firimitură de om! Unde să încapă toată? Ziceam că i-aş fi putut face loc în inimă. Dar inima mea nu era pe vremea aceea, cum nu a fost nici mai târziu, atât de mare încât s-o cuprindă în întregime. Din tot ce însemnă România, noi n-am apucat aproape niciodată prezentul.
Ce era să facem? Ne-am îndreptat atenţia spre viitor, scăpând din vedere defectul fundamental al acestuia, cel de a se transforma la un moment dat în prezent, iar prezentul era al altora. Până la urmă, părinţii mei s-au orientat spre trecut, motiv pentru care a fost nevoie să se mute pentru o vreme în cimitirul de la marginea satului. Mormintele lor sunt acea Românie care este numai a mea. Şi mai sunt cei câţiva ari ai curţii în care am venit pe lume şi-am crescut. Aici mă întorc din ţara mea străină în ţara de acasă.
Din mulţii salcâmi de altădată au mai rămas doi. Dudul de pe vremuri s-a dus. Corcoduşii şi-au pus aripi de cenuşă şi-au zburat spre Dumnezeul corcoduşilor, într-un cer neştiut încă de oameni. Pe cerul ştiut răsar noaptea aceleaşi stele. Nu sunt niciodată singur când mă uit la ele. Tatăl meu, Vasile, şi tatăl său, Ion, şi tatăl acestuia, Bad
