Christian Bley este preot pe undeva, printr-un târguşor austriac. Într-o zi, omul alunecă depresiv spre sinucidere, însă ratează spânzurarea, lasă baltă parohia şi eşuează în realitatea marilor oraşe, pe care o va cunoaşte în varianta ei lumpen. Dar şi de elită financiară. Cel puţin la prima vedere, la prima explicaţie din punctul de vedere al personajului, nu despre o reacţie depresivă este vorba, ci despre cercetarea pe viu a noţiunii de păcat (fiindcă, va spune el, „absolv păcatele, dar nu ştiu ce absolv"). Or, întreprinderea nu este mai puţin riscantă decât sinuciderea, în definitiv cea de-a doua variantă necomportând suferinţele de multiplă natură, fizică, psihică, emoţională, filosofică, teologală ş.a.m.d. ale celei dintâi. Iar calea iniţiatică duce inevitabil la un destin christic şi, în consecinţă, tot la moarte, fiindcă, până una-alta, nu i-a mai fost acordată încă cuiva şansa resurecţiei. Mă rog, şi fiindcă lumea-i rea şi vântul nu bate deloc vesel dinspre vârfurile financiare, cărora li s-a asimilat convenabil mondenitatea, de la cea artistică la instrumentarul media.

În linii mari, cam aceasta ar fi povestea din „Diavolul şi moartea (Ispita. Reportaj)" a dramaturgului austriac Peter Turinni, adus pe româneşte de Geirun Ţino. Conaţionalul lui, Ulf Dückelmann, obişnuit al teatrelor din Timişoara şi Târgu-Mureş şi cu treizeci de ani mai tânăr decât dramaturgul, aduce povestea lui Turinni la Teatrul Dramatic „Fani Tardini" din Galaţi într-o formă crudă, secvenţială, aproape de laborator. Rezultanta urmărită pare a fi cea tipologică, uşor reducţionistă la alb-negru, propunere regizorală salvată în bună măsură de actori.

Interesantă este calea augmentativă către socializare, plecând de la cuplu, dezvoltându-se în trio (treime?) pentru a eşua într-o realitate cu tot atâtea fiinţe cât lumea întreagă. În definitiv, Bley este împreună cu Christos (nu