Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimtrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este "cel din stele", "stelarul", rătăcitorul, un "sburător" liric, care sărută, cu buze vinete Poezia.
Lovinescu, care-l are o vreme printre invitaţii cenaclului său, Sburătorul, vede în el "un poet nou, nu prin categoria socială pe care unii vor să o reprezinte, ci, dimpotrivă (prin) înălţarea spirituală, capacitatea de expresie lapidară", punctând, într-o filă de biografie lirică, "strania simplicitate muzicală a versurilor de scurtă respiraţie, pure, fără noroiul vieţii"... E perspectiva criticului care simte că-i scapă ceva din fiinţa acestui poet (o nuanţă subtilă pe care i-o intuieşte, dar nu i-o poate defini) şi atunci transcende omul operei lui.
Un poet precum Eugen Jebeleanu îmbracă în negre melancolii întâlnirea lui cu Stelaru în condiţii neobişnuite în epocă: boemul, nomadul, inadaptatul, orfanul - la propriu - Dimitrie Stelaru, declamându-şi versurile, îmbătat de alcooluri, încercând să-şi vândă volumul "Preamărirea durerii" în mijlocul unui restaurant. Jebeleanu îl descrie ca o "fiinţă având mersul şi ochii unui somnambul", ca "o umbră ieşită din mormânt", care provoacă clientul de la mese să-i arunce priviri încărcate de silă şi tristeţe, fără a avea revelaţia sublimului poetic, covârşit de deznădejde şi bolnave spaţii siderale. Adâncit în tragicul realului, Dimitrie Stelaru declamă: "Eu am ascultat, am primit lumina/ Din mine/ Am covârşit deznădejdea, am îndoit-o/ Ca pe un lujer/ Acum sunt numai eu/ Părăsit, chemat şi larg". "Paradigma" lui Dimitrie Stelaru e îndelung di
