Cazurile de corupţie din România sunt ca filmele bune: te impresionează, rămâi marcat pentru câteva ore, dar nu îţi schimbă viaţa. Sursa: EVZ

Demascările au ceva ficţional, sunt scenarii închegate, interceptările sunt de mare efect, dar personajele nu coboară de pe marele ecran în viaţa reală. Totul rămâne suspendat într-o poveste care se termină incert – "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...". De aici îţi poţi imagine orice. Ceea ce lipseşte anticorupţiei din România este finalizarea. Lipsesc condamnările cu executare, anii concreţi de închisoare, imaginile cu celule îmbâcsite, supraaglomerate, în care un demnitar scos ca din cutie mănâncă fasole din gamelă, înghesuit lângă hoţi, criminali şi violatori. Lipseşte mirosul puşcăriei. Un fenomen perceput cu toate simţurile poate produce un efect de masă. Corupţii ar fi la mâna noastră, i-am avea sub vârful bocancului şi s-ar produce acel punct de inflexiune care să schimbe raportul de forţe.

E una din căile prin care putem înainta în această poveste în care nu mai crede nimeni şi care continuă să reprezinte temă principală în agenda publică şi în campaniile electorale. Dacă e să vorbim de corupţie, hai să vorbim de condamnări mari. Dar nu e suficient. În sutele de comentarii la ultimele scandaluri de corupţie, capul de afiş fiind Sorin Apostu, n-am văzut întrebarea care mă interesa cel mai mult: şi mai departe ce facem? Arestările nu pot ţine ritmul cu fenomenul corupţiei. Dacă analizezi cazul Apostu, constaţi că filajul a ţinut opt luni, cercetarea penală va mai dura şase luni şi procesul încă cinci ani. Nu poţi pune câte un ofiţer SRI şi câte un procuror DNA lângă toţi ordonatorii de credite din România pentru că sunt zeci de mii. Ca să îi şi condamni ai nevoie de flagrant, de martori, de acces la conturi în străinătate, de evaluarea averii, expertize contabile etc. Ancheta în cazul Apostu a cos