Privim în fiecare zi în jurul nostru, dar ne facem că nu vedem copiii bătuţi, sechestraţi, abuzaţi, privaţi de drepturile elementare la învăţătură, la viaţă normală, chiar de părinţii lor. Despre toate aceste drame cel mai bine ştiu profesorii cu care copiii vin în contact la şcoală.

Din când în când, moartea unui copil neglijat ori abuzat este adusă la cunoştinţa publicului. Regretele durează însă cât cititul articolului sau privitul ştirii de la televizor. Totul se uită, intră în aşa-zisa normalitate, care pare din ce în ce mai absurdă şi mai hidoasă.

Există o lege din 2004, care le apără copiilor dreptul de a se dezvolta normal, însă actul normativ rămâne de cele mai multe ori doar o vorbă goală. Sute de copii din România nu ştiu ce este o carte, un lucru curat, o casă decentă, o viaţă fără bătăi, fără abuzuri, în care să aibă obligaţia de a învăţa, pentru că aşa îi cresc părinţii lor. Părinţii, copii abuzaţi la rându-le, transformaţi în adulţi fără şcoală şi fără slujbă, nu ştiu să spună decât că nu au bani, nu au haine cu ce să-i trimită la şcoală, aşa că îi ţin acasă. În realitate îşi folosesc cinic odraslele pentru a obţine un ban fără să muncească. Pe cei mai mari îi folosesc drept bone, pe cei mici drept paravan pentru a nu munci. Aşa se îngroaşă în fiecare zi rândurile oamenilor care trăiesc la fel ca în secolul XVIII şi care găsesc căi facile de a face rost de bani: fac copii cu nemiluita şi trăiesc din alocaţiile lor, fură fier vechi, cerşesc, ajung să facă parte din tot felul de găşti dubioase.

Numărul acestor copii analfabeţi, exploataţi, abuzaţi, aceşti copii fără copilărie, a căror singură salvare este şcoala, nu-l ştie cu adevărat nimeni. Singurii care se mai zbat să-i ţină aproape de şcoală sunt câţiva profesori, de la şcolile care i-au adunat. Eroi anonimi, ei ţin uneori loc şi de părinţi. Îi iau acasă, îi spală, le aduc