Isteria financiară cu epicentrul în Europa - dar care a cuprins întreaga economie mondială – e semn că toate variantele de rezolvare administrativă a crizei au fost epuizate. A mai rămas, deocamdată, doar luxul de-a ne alege otrava: austeritate severă publică şi privată - a cărei consecinţă ar fi instalarea unei lungi ierni economice, restructurarea dură a datoriilor de stat - care ar duce băncile în colaps, inflaţia – în stare să furnizeze o ultimă supradoză unui sistem financiar în sevraj sau chiar războiul, în oricare dintre formele lui vizibile sau subterane – între cine ştie care proaspeţi inamici şi pentru cine ştie ce motive iluzorii.
Otrava nu va fi aceeaşi pentru toată lumea, însă pentru majoritatea consecinţele vor fi similare. În niciun scenariu, modelul economic cu care lumea dezvoltată s-a obişnuit şi pe care România l-a gustat vreme de câţiva ani nu se va mai întoarce.
Pentru această situaţie, nici liderii UE sau ai zonei Euro, nici reprezentanţii G20, nici altfel de birocraţi sau para-birocraţi (Bilderbergi, Trilaterali sau din alte şezători de mare reputaţie folclorică) nu vor putea făsi o soluţie. Pentru că nu există o soluţie colectivă. Apocalipsul financiar este sfârşitul unui sistem corupt care şi-a dovedit limitele, la fel ca multe altele în istorie începând cu Babilonul şi sfârşind cu blocul comunist. După fiecare astfel de colaps, doar catastrofele sunt colective. Pe termen imediat, mântuirea este individuală.
Primii loviţi sunt cei angrenaţi în mecanismele colective de colectare şi redistribuire a banilor, atât publici cât şi privaţi. Tot dintre ei va răsări şi un nou val de profitori, cei care ştiu locurile în care a fost ascunsă prada. Între aceste extreme încape marea masă, a celor cu prea puţină putere dar cu suficientă libertate, care încă îşi pot alege singuri drumul.
Pentru români, faptul că l
