Am poposit câteva ore în „Cabana memoriei", cea din urmă carte a lui Tony Judt.
Acest bun gânditor de stânga a murit în 2010, la 62 de ani. La sfârşit a suferit de o boală a neuronului motor, de scleroză laterală amiotrofică, o maladie pe care o numeşte fidel: „deteriorarea catastrofală a propriei condiţii".
Şi în „Cabana memoriei", carte scrisă de acest mare om care ştie că moare, se găseşte şi această frază: „Certitudinea mă apasă ca o cuvertură de plumb, împingându-mă tot mai adânc în acel sentiment mohorât al sfârşitului ce însoţeşte boala cu adevărat fără leac - înţelegerea faptului că unele lucruri nu vor mai exista nicicând".
Nimic din ce este scris nu trăieşte, cu adevărat, dacă nu are ecou în acela care citeşte. Fraza aceasta are ecou, fiindcă descrie, fără să vrea, starea tragică şi exactă dinaintea morţii în care nu puţini ne aflăm. Când mor oameni e groaznic, dar e dintotdeauna inevitabil. Nu e mai puţin trist atunci când mor meserii. Poate că, măcar pentru ele, ar fi putut fi altfel (lăsaţi-ne, totuşi, această naivitate!), şi poate că nu aţi observat - tocmai moare jurnalismul. Să moară, o să spuneţi. Să moară, dar nu e chiar aşa simplu. Nu l-au ucis patronii (serios: câţi oameni cu bani se simt confortabil lângă adevăr?), nu l-au ucis nici măcar mistreţii cu butoni de aur pe mâna cărora a încăput întru administrare, mistreţii cu butoni de aur care îl duc râzând la groapă. L-a ucis timpul, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o criză mai complexă - prezentul tot e greşit.
Ştim deja cum e când moare câte un ziar, urmează să învăţăm cum e când când moare o presă. Ne aflăm în pragul unei ierni, şi de acum nimic nu va mai fi ca înainte. Noi, ultimii care am mai prins viaţă, nu autism, în redacţii, noi, cei cu nostalgii încă pure, nealterate, cerem un minut nu de reculegere, ci de reflecţie.
Fără ziare, fără moştenirea pres
