Primul impuls, pe care l-am avut de dimineaţă, a fost să ne uităm, eu şi fetiţa mea, Theodora, la parada militară. Un bun prilej, mă gândeam eu, să-i povestesc câteva chestii care ţin de istoria ţării şi de istoria familiei ei. Să-i spun de Războiul de Independenţă, în care au pierit doi stră-străbunici de-ai ei, de Marele Război, în care au căzut trei fraţi de-ai străbunicilor ei, nume albite de vreme pe monumentul din satul de unde ne tragem, de bărbaţii din linia bunicilor ei, veterani care s-au dus la cele veşnice însemnaţi de răni ce le aminteau, la frig şi la umezeală, de grozăviile pe care le trecuseră.

Să-i povestesc cum, când eram eu mic, îşi aminteau fără de nicio urmă deşartă, doar simplu şi firesc, cum ei şi moşii lor se duceau să ţină piept, pentru Dumnezeu şi Rege, pentru bucăţile lor de ogor, pentru viile şi pentru animalele din bătătură. Şi câte n-aş mai fi avut să-i povestesc? Multe, şi toate în măsură s-o clădească şi s-o identifice în proprii ei ochişori.

Cum, însă, eu n-am obicieiul s-o mint niciodată, iar ea are obiceiul să pună nişte întrebări uluitor de esenţiale, am renunţat! I-am spus până şi cum de a ajuns să fie fiica mea: “M-am îndrăgostit de tine, firicelul de iarbă a lui tata, când te-am văzut, tristă şi frumoasă, într-un cămin de copii aruncaţi!”

Altminteri, dacă ne-am fi uitat la televizor, ar fi trebuit să-i explic cinstit cine sunt cei pe care ea îi vede pe ecran. “Personaje dezarticulate, într-o piesă absurdă de teatru cu marionete, iubita lui tata!”, i-aş fi răspuns, pentru că, repet, n-o mint niciodată. “Băieţii ăia frumoşi, îmbrăcaţi în uniforme militare, sunt nişte flacăi care, acum când te uiţi tu încântată la fălnicia lor, se gândesc cum să facă, să dea ceva şefilor lor, şpagă îi zice, fata tatii, ca să fie trimişi să moară pe nişte câmpuri de bătaie străine, să-şi rişte pe aiurea viaţa, ca să poată trimite