Alexandru Tocilescu şi-a creat lumea în 65 de ani. Fără să-şi dorească să facă concurenţă Creatorului care a făcut toate cele ce sunt în şapte zile, a avut totuşi ceva din joaca şi umorul făuritorilor de lumi - şi atunci, s-a făcut regizor.

Universul spectacolelor lui a fost mereu marcat de o supradoză de ironie, nebunie şi amar specifice spiritelor care se întreabă zilnic care este rostul lor în viaţă. Deşi afişa un aer nepăsător, de om ce nu poate fi atins de rele, marea lui problemă era, de fapt, că îi păsa prea mult şi că era din plin încercat de toate relele.

Cum a ajuns la teatru? Simplu. A aflat că e „mişto", după cum ne-a spus cel care se simte şi acum „naşul" lui Tocilescu în meserie, actorul Cornel Nicoară, care a lucrat o viaţă întreagă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde şi-a făcut ucenicia şi regizorul. „L-am cunoscut pe Toca în 1963, pe când eram student în anul III la actorie. Aveam nişte amici comuni care jucau volei şi ne-am întâlnit prima dată undeva pe la Piaţa Buzeşti. M-a întrebat: «Cum e la Teatru?» «Mişto. Vino şi vezi». Şi a venit. Şi a văzut. Şi i-a fost fatal. Toată viaţa m-am simţit «vinovat» de faptul că eu l-am înnebunit de teatru. Mai târziu, am lucrat împreună la Piatra, am fost Falstaff-ul lui, în celebrul «Nevestele vesele din Windsor» din 1978. Puţină lume ştie că Toca a intrat în lumea mare a teatrului la Piatra Neamţ, unde era un loc nebun în care se putea face orice. Iar el avea gura mare şi nu se lăsa intimidat. Îmi amintesc că a venit după un spectacol cu «Nevestele...» un tip cu ochi albaştri la el să-i ceară un autograf. Iar Toca i-a scris pe caietul-program: «Jos gradele!» şi a semnat citeţ: «Alexandru Tocilescu». Iar altădată, pe când eram în turneu la Iaşi, a urcat în balconul teatrului, de unde vorbea Ceauşescu atunci când venea în vizite de lucru, şi a început să urle cât îl ţineau bojocii: «Şer