Era toamnă, frunzele începeau să se îngălbenească şi noi aveam în faţă iarna şi cele nouă luni de armată, o pedeapsă lungă cît o sarcină şi fără vreo speranţă de reducere, pentru simpla vină de a ne fi născut băieţi într-o lume care a inventat războaiele. În prima lună, pînă la depunerea jurămîntului, ne aflam într-un fel de limb. Aveam statut incert. Nu eram încă soldaţi, dar nici civili nu ne mai puteam numi. Aflaserăm şi că, dacă ne dădea cumva prin cap să fugim în acea perioadă, gestul ar fi iscat o serie de complicate probleme juridice, dat fiind că nu puteam fi declaraţi dezertori. În consecinţă, regimul era cît se poate de sever şi nu ni se dădeau nici un fel de învoiri sau permisii. Eram puşi la tot felul de munci.

Duminica, puteam totuşi să primim vizite ale membrilor familiei care, de cele mai multe ori, se lăsau cu lacrimi şi suspine. Cred că era prima duminică, aceea în care făceam parte dintr-un lung şir de recruţi cu coşuri pline de frunze uscate pe cap, cîntînd asemeni negrilor de pe plantaţii, cînd mi-am auzit strigat numele. Mi s-a spus să las coşul jos şi să merg la poartă. Acolo, mă aşteptau tata şi un prieten de familie care, intuind cît eram de amărît, mi-a recomandat să nu mă dau în lături de la muncă şi de la orice fel de sport, pentru a nu cădea în depresie. Eu abia îmi stăpîneam lacrimile. Duminica următoare a venit mama care, la sfîrşitul vizitei, a făcut imprudenţa să-mi spună că în seara aceea urma să meargă la Operă. Nu mă omoram după operă, dar în acel moment am asociat-o cu toată libertatea şi civilizaţia de care eram privat. Îmi închipuiam deja muzica diafană, luminile scenei şi domni distinşi alături de cucoane parfumate.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorÎn vremea aceea, nu puţini dintre noi plîngeau, la propriu, de dor de casă. Pentru următoarele săptămîni şi