Vă spunem în cele ce urmează trista poveste a Cetăţii Ineului; cu menţiunea că statul român ne-a obişnuit ca astfel de vestigii, care stau să cadă din lipsa banilor, să nu reprezinte o prioritate într-o „Românie turistică". La noi, promisiunile şi proiectele ţin loc de acţiune.

Peste tot în lume investiţiile în cultură şi patrimoniu s-au dovedit a fi neprofitabile pe termen scurt şi chiar mediu. Nu e un secret că un monument istoric este un veşnic „om bolnav" pentru care, per ansamblu, se cheltuieşte extrem de mult. Totuşi, din experienţa Occidentului mai învăţăm două lecţii la fel de importante: investiţiile în prevenţie şi conservare sunt considerabil mai mici decât cele legate de reconsolidare sau restaurare completă, iar pe termen mediu (uneori), dar mai ales pe termen lung, banii turiştilor aduc sume considerabile economiei ţării respective. Factorii de decizie ar trebui să se gândească bine la aspect verificat în toată lumea: un monument istoric important poate salva economic o întreagă zonă. Şi acum povestea...

Cetatea închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb

În oraşul Ineu, judeţul Arad, se află o cetate de o valoare inestimabilă, operă a arhitecturii Renaşterii târzii, încadrată în Lista Monumentelor Istorice în clasa A. Cetatea actuală a fost construită între anii 1645-1652, în timpul principilor transilvăneni Rakoczi şi Rakoczi al II-lea (fiind folosită de către aceştia şi ca reşedinţă de vară), după planurile arhitectului austriac Gabriel Haller. Totuşi, istoria acestor locuri menţionează că aici a existat o fortificaţie anterioară, atestată documentar în jurul anilor 1295. De asemenea, potrivit altor documente, cetatea de dinaintea actualei construcţii a făcut parte din fortificaţiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a devenit reşedinţă de sangeac (diviziune administrativă turcă) şi