Ziua de astăzi este specială. Dar nu pentru că niște băieți s-au decis, acum 21 de ani, să o facă Ziua Națională a României, ci pentru că ne amintește de momentul de maximă înflorire și întindere a acestui tărâm. În 1918, la 1 decembrie, România avea o întindere comparabilă cu cea a Daciei lui Burebista. După ani de război, noua țară ieșise, și cu noroc, e adevărat, mai mare și mai puternică. Atât de puternică încât a fost capabilă să cucerească, pentru o scurtă perioadă de timp, și țara vecină, Ungaria, pentru a o scăpa de comuniști.
1 decembrie este ziua în care ar trebui să ne amintim de cei care au făcut aceste lucruri posibile și să ne dorim să fim cât mai mult ca ei. Oameni precum regele Ferdinand, regina Maria, mareșalul Averescu, Iuliu Maniu, dar și sutele de mii de oameni care au luptat și au murit pentru o Românie mai mare și mai puternică decât oricând, aceia ar trebui să ne fie modele. Modele de viață și de implicare în viața cetății, de hotărâre și de speranță, pentru că ceea ce au făcut ei poate fi făcut, în felul nostru, de către fiecare dintre noi.
Și asta pentru că România n-ar exista fără noi, românii de rând. România nu înseamnă politicienii care ne dezamăgesc constant, nu înseamnă funcționarii care așteaptă șpagă, nu înseamnă șmecherii care iau taxă de protecție. Înseamnă fiecare dintre noi, și fiecare dintre noi avem puterea de a schimba ceva. Nu pentru patrie, care a ajuns oricum să fie un concept bun numai pentru aniversări și campanii electorale pline de populism grețos. Pentru noi înșine, pentru că, făcând tot ce putem pentru ca noi să trăim mai bine, în mod inevitabil, și țara asta pe care uneori o blestemăm, alteori ne prefacem, de ochii lumii, că o iubim, va fi mai bună.
De aceea, mesajul meu, al unuia care n-ar putea să răspundă mereu pozitiv la întrebarea dacă iubește România, dar care îi va iubi mereu pe concetățenii s
