● David Lynch, Crazy Clown Time, Sunday Best, 2011.
Trecut prin pictură, meditaţie transcendentală, design interior, de mobilier şi de pagini Web, David Lynch n-avea cum să nu cadă pradă şi tentaţiei muzicale. Interesul pentru design sonor este evident în toate filmele sale, la fel de important ca muzica de pe coloanele sonore respective, însă e pentru prima dată cînd iese pe piaţă cu un produs muzical propriu. Cu titlu de încercare, recent a cîntat două piese pe albumul colaborativ al cuplului de trip-hoperi Danger Mouse şi Sparklehorse, Dark Night of the Soul, iar rezultatul pare să-l fi inspirat pentru a-şi extinde ambiţia la un album complet, cu un sound oarecum asemănător, dar fără atîţia invitaţi (doar vocea trupei Yeah Yeah Yeahs, pe prima piesă). În proiecte muzicale anterioare, Lynch se mărginise la a scrie versuri (pentru Julee Cruise), a se juca de-a cîntatul la chitară (cu John Neff) sau la design şi sampling pentru diverse filme şi proiecte abstracte. Pe de altă parte, cred că inspiraţia a funcţionat în ambele sensuri. Genul trip-hop însuşi, cel puţin în perioada sa de cristalizare de la începutul anilor ’90, mi s-a părut mereu a fi inspirat de cinema şi de artişti ca David Lynch. Coloanele sale sonore aveau un fel de trip-hop cu mult înainte ca termenul să existe, deci albumul lui Danger Mouse & Sparklehorse nu face decît să scoată la lumină o relaţie îndelungată, dar obscură, între un anumit tip de muzică şi un anumit tip de film. Iar acum, albumul lui Lynch le întoarce mulţumirile şi consideraţia, însă, melomanilor care nu sînt familiarizaţi cu filmele sale, acest album nu prea are ce să le spună.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo David Lynch ştie că nu poate să cînte, aşa că nici nu se străduieşte. Vocea sa e post-procesată, iar versurile – recitate într-un mod doar uşor tonal, îngînat, l
