… pentru ca recunosc din capul locului : sa te iubesti cu Romania asa cum se cuvine nu e lucru de saga. Asta se vede cu ochiul liber de Ziua Nationala, cand, pare-se, nu ar exista decat doua optiuni mari si late : (1) sa o iubesti in asa fel incat sa te doara pe tine sau (2) s-o iubesti in asa fel incat sa o doara pe ea. A treia varianta – si cea mai la indemana – ar fi sa n-o iubesti defel. S-o ignori sau, mai grav, s-o dispretuiesti.
Sa le discutam pe rand, de la coada la cap. A treia optiune e cea mai comoda. E nu doar « realista », e si « cool ». Poate fi abordata cu succes atat in tara, cat si in diaspora. E lesne sa pufnesti dispretuitor la auzul vorbelor Ziua Nationala a Romaniei : Care natiune ? Care Romania ? Ubi bene, ibi patria. Un ziarist pe care altminteri il simpatizez, scrie astazi asa :
« La vremea când am votat revizuirea Constituţiei, în 2003, eram un student ferm hotărât să facă pe dracu-n patru şi să scape de armată. La fel ca alţi tineri de vârsta mea, simţeam că jumătatea de an petrecută într-o cazarmă este, cel mult, timp pierdut. (…) Aveam un respect şi o frică teribilă faţă de instituţia jurământului, iar textul pe care ar fi trebuit să-l îngânăm la intrarea în sistem îmi dădea fiori: “Jur credinţă patriei mele, România, jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii…”. Nici atunci, nici acum nu simt că aş accepta senin să trec pe lumea cealaltă de dragul patriei. Astăzi, de ziua ei, îi spun franc că nu i-aş face cadou viaţa mea nici în ruptul capului. Că nu muncesc pentru ea, ci pentru mine şi cei apropiaţi mie, că nu mă hrănesc şi nu beau apă ca să fiu, la un moment dat, carne de tun pentru patrie. Că habar n-am cum s-o identific sau să o definesc exact.”
Avem asadar o problema. Cand un tanar altminteri inteligent isi face un titlu de onoare din a trai prin prisma stomacului sau – si, eventual, cele ale apropiatilor – pentru
